Căzut în cap…dar nu în suflet

Căzut în cap…dar nu în suflet

In tinerețe,
Mă refăceam rapid după minciună.
Zâmbeam, plecam, uitam,
Și mai trecea o lună.

O vară, un an,
Un secol a trecut…
Și iarnă după iarnă,
În suflet am căzut.

Mergând în munți odată,
Pe vârfuri fără zei,
Am auzit o șoaptă
Un salt în pașii mei

M-am pomenit la poartă,
Înconjurat de stânci
Și liste de așteptare…
Mergeam atunci pe brânci.

Pe vârf, când să trec pragul,
C-un zâmbet m-a privit
O floare de lumină,
Din Crucea de Granit.

Petale calde, mii,
Pe inimă s-au pus
Ca aripi de lumină
La simțuri m-au adus

M-au miruit cu viață,
Blândețe, în priviri
Cu flacără în suflet
Și unire în rostiri

Și m-au lăsat să cad…
M-am dus până-n adânc
În inima mea calmă
Ce aștepta la rând..

De secole știam,
Și-atunci mi-am amintit
Că nimeni în astă lume
Nu poate fi iubit.

Decât de propriul suflet.
În propriul adevăr
Mergând pe raze fine
Din fir multicolor

Iubirea de afară
Simțind un dor de casă
A revenit pe seară
S-a așezat la masa

La mine-n piept, o lume
De aur, s-a deschis
Când am aflat că Viața
În minte-i doar un vis.

Mi-am luat inima-n palme
I-am spus că o iubesc
Cu bune și cu toate
În toate, o primesc.

Acum spun Adevărul,
Cu gândul clar și lin
că-mi va lipsi puterea
În RAI să mai revin,
…De voi cădea.

No Comments

Post A Comment